Crăciunul si Paștele, dar mai ales Crăciunul îmi amintește de vacanțele la țară, în satul din apropiere de Horezu, de pe Valea 
Cernei, cea ascunsă în zăvoi, către care ne îndreptam întotdeauna când începea vacanța de iarna. Și acum, dacă închid ochii, mă invadeaza mirosul de cocă de cozonaci pe care o mâncam crudă, cu degetul, direct din capistere, când bunica ieșea să mai aducă lemne. Repede, repede, cu obrajii plini și cu mâna pe prosop ca să acopăr repede locul prăduit până nu se prinde și mă ceartă că nu mai cresc cozonacii…
Ntz Ntz zicea mamaie Gica, exact ca în poveștile lui Ionel Teodoreanu: “În CASA BUNICILOR totul începe şi sfârşeşte cu bunica. Bunicul, de pildă, niciodată nu trece pragul uşii de din faţă, fără să nu spuie, oprindu-se cu aşteptare: — Eu plec, Elencu… Asta înseamnă mai în adânc decât vorba: „Pot să plec?” — Du-te mata, Alecule. Numai această încuviinţare descuie lacătul din calea bunicului de fum”
Anul acesta sunt deja mamă a trei fetițe minunate: Aurora (aproape 6 ani), Iris (2 ani, aratați cu arătătorul și mijlociul) și Ingrid (8 luni și prima care rostește întâi MAMA) și bunicii nu mai sunt bunicii mei ci mama și tata și soacra. Acum 2 ani a început povestea cozonacilor, dolofani si rumeniți, pe care i-am făcut cu mama și cu Aurora.
Ce cadouri facem bunicilor? Anul ăsta, cel mai important cadou va fi TIMPul, tradiția de familie, masa împreună, poze cu gura plină, lucruri manufacturate de fete și împachetate în hârtie prinsă cu fructe uscate. Și o poezie scrisă în râvaș:
Drumul atât de bine cunoscut al copilăriei
Dealurile triste cu spinări arcuite uşor
Cu biserica atât de veselă de Sântă Mărie
şi atât de uitată în rest, casa cu prispa
îmbătranită şi cu perdelele albe şi firave
din ferestrele uitate şi ele, mă întâmpină acum {….}
mai mult aici
